小韩贷款做合约

公元226年，曹丕病重，母亲卞夫人前往探望，却见服侍他的女子竟是曹操的旧人。得知实情后，卞夫人指着曹丕怒斥：“猪狗不如的东西，你早该死了！”言罢转身离去，直至曹丕病逝，再未探望。
曹丕望着母亲的背影沉默无言。他深知，自己能走到今日，既靠父亲留下的基业，更凭自身的果决狠辣。曹操刚逝，他便迅速掌权，逼迫汉献帝禅让，于220年登基建魏，改元黄初。
登基后，曹丕对亲族的打压从未停歇。次子曹彰北地立功，黄初三年奉召入京后暴亡，《三国志》未载详情，后人多揣测是曹丕猜忌加害。才名远播的曹植更是屡遭打压，封地被削、军权被夺，还常因“酒后失仪”被治罪，若非卞夫人屡次上书保全，早已性命不保。
卞夫人出身寒微，早年为歌伎，却极具胆识。当年曹操刺董卓失败，部众人心动摇，正是她出面安抚将士、分析局势，才稳住军心，曹操亦多次称赞她“识大体，能断事”。她始终牢记《孟子》“亲亲而仁民”的道理，期盼曹丕以亲情为本，可曹丕却一心奉行帝王权术，让她痛心不已。
而此次铜雀台旧人侍奉之事，彻底触碰了卞夫人的底线。《三礼》有云“父遗之妾，不可私之”，曹丕身为君主，此举既违天伦，更动摇统治正统。她的怒骂是对家族尊严的维护，转身离去则是对政权伦理失守的无声控诉。
面对母亲的决裂，曹丕毫无悔改之意，病重期间仍坚持处理朝政。同年春，曹丕在洛阳崩逝，享年四十岁。朝廷举办丧仪时，卞夫人未出席、未吊唁，自此淡出政事，归居一隅。
《三国志》评价曹丕“聪察强断，而刻薄寡恩”，精准道出其才能与性情的矛盾。他善治国却失人心，得天下却丢亲情。禅让先例虽影响深远，但其亲情与道德上的缺失，终成历史阴影。权力之巅，最锋利的从来不是敌人的矛，而是亲人的泪。

1941年，神偷“赛狸猫”段云鹏藏在洞房天花板上，等新郎外出，便“哧溜”钻进被窝。刚要动作，却摸到对方腰间的撸子枪，手指一抖缩身，枪口已顶住他胸口。
新娘冷声发问，口音绝非普通妇人。段云鹏混江湖多年，竟心生怯意。新娘自称姓赵，语速极快报出一串数字地名，提及“张司令”“日军车队”“图纸”，反问他是不是“赵家口那边的人”。段云鹏瞬间明白撞进了局。
片刻后，窗外车灯亮起，人影逼近。赵梅推了他一把，嘱他取梳妆盒下格的图纸送出。段云鹏翻身取图揣入怀中，门已被撞开。翻译官带队闯入，一枪托将赵梅击倒，鲜血直流。
段云鹏心头发紧，抄起铜灯座砸晕翻译官，拉着赵梅躲进衣柜后，从墙洞钻上屋顶。赵梅挣扎着指向后院，告知关帝庙找瞎眼老道，以“梅花开了”为暗号换安全。
柴房突发爆炸，赵梅趁乱跳下去引开追兵。段云鹏愣神片刻，携图翻墙西逃，夜风里地图被汗水浸湿大半。三天后，他依言找到关帝庙，对上暗号，将图纸交给老道指引的中年人，对方蜡封图纸收好。
多年后他才知晓，那张军火库位置图协助冀中八路军摧毁日军转运点，歼敌百余人，影响冀中南线补给。此后段云鹏隐入北平，不再大偷，专偷日伪机关文书送往地下交通点，数次凭身手化险为夷。
1945年，段云鹏到公安局备案查询赵梅身份。档案显示，赵梅代号“寒梅”，1920年生，1941年牺牲，系天津情报站交通股人员。档案中的照片，正是洞房里拿枪指着他的人，身上五瓣梅花刺青藏有接头编码。
段云鹏静坐档案室良久，阳光落满尘埃。他未加入组织，仍零散传递消息，直至解放后送出最后一批档案才离开城市。那年，赵梅21岁，他37岁。

1937年南京，四五个日军轮番侵犯一名女子后扬长而去。临终前，她挣扎着哭喊：“娘，我不想死，我不想死！”这撕心裂肺的声音，深深烙印在躲在暗处的7岁男孩眼中，也像刀子一样扎进每个国人心里。我们必须把这段历史掰开揉碎了说，因为遗忘就是背叛。
这不是个例，而是当年几十万同胞的悲剧缩影。彼时的南京，这样的惨剧每时每刻都在上演，日军的暴行早已脱离人类范畴。但这片土地上的人从不是任人宰割的羔羊，绝望深渊中，总有人拼尽性命反抗，李秀英便是其中之一。
1937年冬，19岁的李秀英怀着7个月身孕，躲在五台山小学地下室，只求活下去保住孩子。可日本兵还是寻了过来，撕扯她的衣物图谋不轨。危急时刻，烈性子的李秀英决心以死相拼，她一头撞向日军，死死咬住对方胳膊不放。恼羞成怒的日军拔出刺刀，在她身上乱捅37刀。鲜血浸透棉衣，李秀英昏死过去，日军以为她已毙命才离去。幸得父亲送医，经美国医生罗伯特·威尔逊抢救，她奇迹般生还，虽痛失胎儿，却从死神手中抢回了命。
幸存的李秀英成为南京大屠杀的重要活证人，晚年仍拖着病体赴日打官司，控诉右翼分子抹杀历史的行径：“我要为那死去的30万同胞讨个公道！”而那个目睹惨剧的7岁男孩，并未被恐惧击垮。在目睹亲人惨死、家园焚毁的创伤中，他一夜长大，长大后对母亲说：“我要上战场保家卫国。”
那个年代，无数十七八岁的“娃娃兵”穿着不合身的军装，扛着比自己还高的枪奔赴战场。他们不怕死，只因见过亡国奴的屈辱。他们在战场上如猛虎般冲锋，为逝去的同胞复仇，为守护身后的亲人而战。这股“不愿做奴隶”的精气神，正是我们抗战胜利的关键。
如今生活安稳，有人觉得再提这些旧事是“自讨苦吃”，却不知这段历史是民族的“压舱石”。当下国际形势复杂，日本右翼仍在修改教科书、参拜靖国神社，企图抹去血迹。若我们自己遗忘，那女子的哀嚎、男孩的恐惧、李秀英身上的37道刀疤，便都失去了意义。
历史从不是用来仇恨的，而是用来警醒的。那个7岁男孩或许未名留青史，却代表了一代中国人的脊梁——从废墟中爬起，擦干血迹保卫家园。我们如今的和平，是无数先烈用生命换来的。原谅从不是我们的责任，铭记历史、不让悲剧重演，才是对逝者最好的告慰。

Anul al 23-lea din domnia lui Zhen Guan, pe piața de la vest din Chang'an, discipolul cel mai de seamă al Xuanzang, Bianji, era țintuit sub o secătoare. Acest mănăstire care ar fi trebuit să vorbească ca un râu de aur pe tronul de traducere, a fost condamnat la tăierea în două din cauza unui pernă de aur oferită de Prințesa Gao Yang, fiind executat. Când sângele împroșcă pietrele străzii, Prințesa Gao Yang din palat nu arăta nicio tristețe, ci doar ură profundă față de tatăl ei, împăratul Li Shimin. Câteva luni mai târziu, când Li Shimin a murit, ea a fost rece ca un străin. Această scenă a dezvăluit fațada strălucitoare a casei imperiale din Tang, lăsând în urmă reputația de „Tang murdar”.

„Haosul” din Tang a pornit de la depășirea privilegiilor din familie. După evenimentul de la Poarta Wuwu, chiar când Li Shimin a agățat capul frățelui său, Li Yuangi, pe zid, a adus în harem soția acestuia, Yang Shi, pe care istoricii o numesc „îngrijirea”, dar care în realitate a fost o preluare deschisă. Această indiferență față de normele etice a fost preluată și amplificată de urmașii săi. În perioada lui Tang Xuanzong, acesta a fost atras de soția fiului său, Yang Yuhuan, și a justificat acțiunea spunând că ea trebuie să devină mănăstire pentru a cere pace pentru mama lui, Doamna Doua, iar apoi, după ce a fost învățată ca mănăstire cu numele de „Tai Zhen”, a fost adusă în palat ca favorită, transformându-și relația cu fiul într-o scenă deschisă de „împărtășire a soției”, fără nicio grijă pentru onoarea casei imperiale, doar pentru a plăcea iubita.

Dar Tang nu a fost o epocă în care toată lumea se încurca. În spatele unei atitudini aparent deschise, exista o linie roșie netă pentru cetățenii obișnuiți. Pe străzile din Chang'an, femeile din nobilime își puteau face plimbări pe cal, îmbrăcămintea era liberă, unele chiar își făceau propuneri directe bărbaților studenți. În comunitatea populară, divorțul era acceptat cu ușurință – documentele din Dunhuang arată că „să ne împăcăm și să ne despărțim fără ură; să ne despartem cu liniște și să fim fericiți în viitor”, iar soțul trebuia să ofere trei ani de haine și provizii, împreună cu binele pentru o nouă căsătorie a soției. Dar această libertate nu se aplică tuturor.

Codul de lege Tang, „Tang Lü Shuyi”, stabilește clar că orice adulter pentru cetățenii obișnuiți este un păcat grav: „Pentru adulter, amândoi vor fi închisi un an și jumătate”, chiar dacă cei doi se iubesc sincer și nu au nicio legătură legală; dacă este vorba despre o femeie căsătorită, pedeapsa este și mai severă. În cazurile în care se atinge demnitatea casei imperiale, pedeapsa este extrem de severă. În timpul domniei împăratului Tang Dezong, un funcționar cu numele Li a fost acuzat că a forțat o mănăstire să devină soție, iar un judecător a cerut imediat demiterea lui; împăratul a emis un edict: „Cine joacă cu legea, nu merită să ocupe un post”, iar funcționarul a fost nu doar demis, ci și scos din rangul nobililor.

În esență, „haosul” din Tang a fost o sărbătoare a clasei privilegiate: Li Zhi a putut căsători cu soția tatălui său, Wu Meiniang; Prințesa Tai Ping a putut să se căsătorească de trei ori și să aleagă iubiți bărbați; „ordinea” din Tang a fost o linie roșie pentru cetățenii obișnuiți, cu reguli strâns legate care guvernează viața de zi cu zi. Această epocă a fost ca un vin foarte puternic, fermentat prea mult: în partea de sus plutea luxul și nebunia nobililor, în partea de jos se afla viața riguroasă a poporului.

După mii de ani, privind înapoi, această contradicție este exact ceea ce face Tangul atât de atrăgător. În palat, scenariile de tată care își ia soția fiului, de frate care își ia soția frățelui sunt de-a dreptul șocante, în timp ce în popor, femeile își asumă conducerea, se despart cu grație și se îndrăgostește din nou, ceea ce e fascinant. Realitatea nesfârșită, chiar și „murdară”, a făcut ca această epocă să rămână vie și să devină un moment unic, care îi obsedează pe oameni până astăzi.

Într-o zi, împăratul Tongzhi, de 12 ani, s-a dus în palatul imperial pentru a-i face o vizită mamei sale, Cixi. În clipa în care a intrat în poartă, s-a oprit locului. Cixi era întinsă pe pat, cu ochii închiși, odihnindu-se, iar la capătul patului se afla o mână de bărbat care îi strângea ușor piciorul. Tongzhi a privit mai atent și, văzând fața bărbatului, i-a venit imediat un gând de moarte — omul era An Dehai, un hram de la curte care era extrem de favorit de către Cixi.

Ascensiunea lui An Dehai a început cu o joc de noroc. În anul 1844, fiind sărac și fără ieșire, s-a tăiat singur pentru a intra în curte. În timpul domniei lui Xianfeng, deși era servil, nu a reușit decât să fie cunoscut de față. Adevărata oportunitate a venit după moartea lui Xianfeng: în acel moment, Cixi era ținută în frâu de opt consilieri regali, blocată în palat și fără putere. An Dehai a decis să parieze pe Cixi, devenind un mesager activ între zidurile palatului, ajutând-o să se contacteze cu Prințul Gong, Yixin. În cele din urmă, Cixi și Prințul Gong au reușit să deposedeze cei opt consilieri și au preluat controlul asupra guvernării. An Dehai a fost recompensat pentru serviciile sale și a devenit un om de încredere al lui Cixi.

Trebuie spus că An Dehai avea într-adevăr pricepere în servirea oamenilor. Știa că stomacul lui Cixi era sensibil și că suferise de diaree în mod constant, așa că a dezvoltat o metodă specială de îngrijire, îngrijind chiar și cele mai intime aspecte ale igienei; iubea spectacolele de teatru, așa că a învățat să cânte, iar abilitățile sale erau remarcabile. Aceste gesturi atente au făcut ca Cixi să nu mai poată trăi fără el, iar iubirea ei pentru el a crescut zi de zi.

Având sprijinul lui Cixi, An Dehai a devenit din ce în ce mai îndrăzneț. Prințul Gong, care controla afacerile de stat, nu suporta comportamentul lui An Dehai în Ministerul Întreținerei, care se băga în bani și cheltuia în mod excesiv, și l-a reprobă pe față. An Dehai a făcut aparența de a se închina, dar imediat după aceea a aranjat o capcană: a întrebat precis ce cheltuieli excesive a făcut Prințul Gong, iar când acesta a menționat „porțelanul din camera împărătesei este livrat lunar în cantitate suficientă, dar tu ceri frecvent mai mult”, An Dehai a plecat imediat în palat și a înlocuit toate porțelanurile fine din camera împărătesei cu vase de calitate slabă, spunând că Prințul Gong se plângea că împărătesa cheltuiește prea mult. Cixi a fost furioasă și l-a înjurat pe Prințul Gong. An Dehai credea că a câștigat, dar nu știa că a înrăutățit relația cu Prințul Gong, punându-și singur viața în pericol.

Mai incredibil era faptul că An Dehai, fiind un hram, dorea să se căsătorească cu Ma Saihua, o femeie de 19 ani. Acest lucru contrar naturii a fost permis de Cixi, care nu doar că nu a împiedicat, ci i-a oferit și 1.000 de lei de argint și peste 100 de metri de mătase pentru a organiza nuntă. Această îngăduință fără limite a fost văzută de alții ca o afișare a puterii, iar încreșterea încrezătorului An Dehai a devenit tot mai mare.

În anul 1869, Tongzhi se pregătea să se căsătorească, iar An Dehai s-a oferit să plece în sudul țării pentru a aduna hainele imperiale. Cixi a fost de acord imediat. Dar conform regulilor Qing, un hram nu putea părăsi curtea fără un document oficial. An Dehai, bazându-se pe favorul său, a plecat fără niciun document, trăgând cu o mare așezare prin țară, folosind steagul împărătesei și al împăratului pentru a se face respectat și pentru a exploata populația.

Această comportare ostentativă era ca un semn de moarte. Guvernatorul provinciei Shandong, Ding Baozhen, care deja era nemulțumit de comportamentul lui An Dehai, a aflat că acesta trecea prin Shandong fără ordin regal și a discutat cu guvernatorul orașului Dezhou, Zhao Xin, pentru a lua măsuri. Au aranjat o capcană, invitat-o pe An Dehai la o cină oficială, l-au dus la Jinan și l-au arestat imediat. Chiar și prins, An Dehai a rămas arrogant, strigând „Omoară câinele, dar privește la stăpânul lui”, uitându-se că cel care voia să-i ia viața era mult mai puternic decât el, chiar în capitală.

Ding Baozhen a raportat imediat situația la curte. Prințul Gong și Tongzhi au aprobat aproape în același timp: execuția era permisă. În mod ciudat, aceștia doi erau cei mai afectați de comportamentul lui An Dehai — unul era cel care controla guvernarea, iar celălalt era împăratul în exercițiu. În cele din urmă, An Dehai a fost executat în Jinan. În clipa când lama a căzut, poate că a înțeles că era doar o piesă în jocul de putere al lui Cixi, iar atunci când această piesă a atins un alt nivel de putere, chiar și favorul împărătesei nu a putut să-l salveze.

După moartea lui An Dehai, Cixi, deși tristă, nu a putut să-l pedepsească — ordinul de execuție a fost emis cu aprobarea fiului ei, Tongzhi. Acest joc de putere declanșat de favoritism a ajuns la un final tragic, cu viața lui An Dehai ca preț pentru o datorie care trebuia să fie achitată de mult timp.

În anul 1938, birocratul Pi Yun a fost jignit de o postă de gardă japoneză pentru că nu s-a înclinat, fiind bătut până aproape de moarte. Nu mult timp după aceea, japonezii au invadat templul Tin Hau pentru a căuta oameni; el a încercat să îi oprească, dar a fost legat de un stejar și bătut crud, salvându-și viața doar datorită rugăminții unui ucenic. Fumul de incens continuă să ardă în templu, dar liniștea interioară a lui Pi Yun, legată de practicarea tradiției religioase, s-a spart deja — arta marțială pe care i-o învățase maestrul său nu era destinată doar apărării prin rugăciuni.

Fără să se adreseze nimănui, Pi Yun a părăsit templul Tin Hau, purtând un pachet cu rigla de fier și cu un cuțit ascuțit lăsat de maestru, hotărât să caute dreptate pentru suferința din Weihai. Terenul complex al Dashi Peng deveni câmpul său de luptă. În primul rând, a eliminat cu mâinile goale și cu cuțitul doi japonezi izolați; apoi, a pătruns într-un punct de tortură în care fusese supus, ucidând comandantul și doi soldați. Într-un timp scurt, cinci japonezi dispărură, iar în punctul de operare se răspândi frica — o căutare amplă în munți nu a dat niciun rezultat. Nimeni nu s-ar fi gândit că adversarul era doar un eretic singuratic, fără orice structură oficială, care acționa doar noaptea.

Forțele locale ale Partidului Naționalist l-au acceptat pe Pi Yun, oferindu-i arme și logistică. La fiecare misiune, a obținut rezultate remarcabile, câștigând respectul colegilor. Dar, cu timpul, a descoperit că această unitate își fura grâul și își lua oameni prin forță, fiind mai temută de populație decât chiar japonezii. Cuvintele „dreptate” pe care le susținea tradiția religioasă nu puteau fi profanate. Astfel, Pi Yun a părăsit forța cu hotărâre. În anul 1940, Armata 8th din zona Jiaodong a îl contactat, iar el a acceptat aproape imediat.

Aici, abilitățile lui Pi Yun au găsit un teren potrivit. Cunoștințele de limbă japoneză îi permiteau să pătrundă ușor în zonele ocupate de inamici, cunoașterea terenului asigura întoarcerea nevătămată în fiecare misiune, iar abilitățile de luptă noaptea erau de o precizie remarcabilă. A urcat rapid în ierarhie, devenind șef al secției 1 din Weihai. În bătălia de la Wangjiazhuang, din Munping, a schimbat vocea pentru a înșela posturile de pază, terminând lupta în cinci minute, lăsând doar două urme de sânge ca dovadă a victoriei.

În iarna anului 1942, japonezii au lansat o ofensivă în formă de rețea asupra bazelor din provincia Shandong. Pi Yun a condus unitatea sa într-o evacuare, depășind cu succes două linii de blocare, dar a fost înconjurat în satul Xixiabu de un număr de inamici mult mai mare decât al său. Pentru ca forța principală să poată fugi, trebuia să rămână cineva să îi oprească. Pi Yun a privit în ochii colegilor săi și, cu mai mult de douăzeci de oameni, a rămas să apere poziția. După șase ore de luptă intensă, când gloanțele s-au terminat, a început să arunce pietre, iar când și pietrele s-au terminat, a trecut la lupta cu baionete. Când a fost rănit, nu a emis niciun sunet, dar a împins arma în mâinile unui coleg, apoi a căzut pe pământul pe care-l apăra, la vârsta de doar 28 de ani.

Mai târziu, colegii săi l-au găsit într-un copac unde se ascundea de obicei, excavând trei rigle de fier, două șințe militare japoneze și o bucățică de pânză ruptă cu inscripția „Zhi Xiu”, numele de mănăstire. Aceste amintiri sunt încă expuse în Sala Eroilor, martor al faptului că un mic mănăstire din templul Tin Hau a împlinit, prin viața sa, promisiunea de a apăra țara și familia.

În anul 1923, Dai Li se îndepărta în Shanghai, trăind într-un mic atelier mic al verişorului său, Zhang Guanfu și soția sa, dormind fiecare noapte pe podea în fața patului, ceea ce îi dădea dificultăți soției verişorului. Înainte de a pleca dimineața și după-amiaza nu era doar pentru a-și asigura supraviețuirea, ci pentru a căuta o cale de a se ridica. Prin recomandarea lui Yang Hu, comandantul poliției de la Shanghai, a fost prezentat marelui lider al Băieților de la Qing, Du Yuesheng, care a apreciat vioiciunea și puterea sa de a ucide, dorind să-l adopte ca frate și să-l angajeze, dar Dai Li a refuzat – în ochii săi, organizațiile mafioase erau „oameni de pe drumul de iarbă”, iar el avea ambiția de a ajunge în centrul puterii din palat, nu de a fi prins într-o viață de „pălărie de la bătăi” doar pentru a-și asigura mâncarea.

Dai Li a ales să se alăture Bursa de Valori și Obiecte din Shanghai ca „angajat de rulare”, deși era o poziție de jos, dar se bucura de ea, deoarece aici se adunau fonduri pentru vechi membri ai Partidului Naționalist, oferindu-i oportunitatea de a cunoaște oameni importanți. Aici, a întâlnit pe Dai Jitao, care i-a cerut să cumpere țigări, iar el i-a returnat exact suma rămasă, spunând: „Sunt sărac, dar am mâini și picioare, vin să servesc, nu să cer bani”. A obținut astfel simpatia lui Dai Jitao. Prin legătura de neam și nume, Dai Li l-a considerat „bunic de neam”, putând astfel intra în cercul de influență, cunoscându-l apoi pe Chiang Kai-shek, care în acel moment era într-o perioadă de neînțelegere, dar Dai Li a recunoscut că era un om care nu se potrivea într-un loc obișnuit, decizând să-l urmeze.

Mai târziu, Dai Li a fost admis la școala militară Huangpu, perioada a șasea, folosindu-și talentul pentru informații pentru a deveni un om de încredere al lui Chiang Kai-shek, deținând controlul asupra organizației de informații militare. După ce a devenit bogat, deși a fost crud cu inamicii, nu a uitat vechile datorii: l-a adus pe verişorul său Zhang Guanfu într-o slujbă bună în cadrul organizației de informații militare, îngrijind și soția verişorului care îi dăduse înainte o privire rece, asigurându-i o viață de lux. După moartea lui Zhang Guanfu, l-a tratat ca pe propriul său copil. Nefavorabilitatea din acel atelier din 1923 nu l-a învins pe Dai Li, ci i-a întărit ambiția – chiar dacă era într-un loc întunecat, inima lui era spre ceruri, devenind în cele din urmă un lider al spionajului în istoria Chinei.

În rândul împăraților fondatori ai dinastiilor, evaluarea lui Zhu Yuanzhang ca fiind cel care a obținut puterea cel mai legitim este un consens general. Această recunoaștere provine din contextul său de ridicare unic, din motivația sa pură de rezistență și din poziționarea istorică a dărâmării domniei străine, condițiile multiple combinându-se pentru a crea o legitimitate fără precedent în istoria dinastiei.

În perioada finală a dinastiei Yuan, haosul social a fost exacerbat de creșterea râului Huanghe, de pandemii și de impozitele excesive ale guvernului, care au dus la suferința populației. În această perioadă, lideri ca Zhang Shicheng și Chen Youliang au apărut și s-au confruntat pentru putere. În contrast cu acești competitori care au avut un start favorabil, începutul lui Zhu Yuanzhang a fost de o sărăcie extremă: original numit Zhu Chongba, părinții și frații săi au murit de foame fără loc de înmormântare; pentru a supraviețui, a intrat într-un templu budist, apoi a mers cu un bol răvășit cerșind în toată țara, fiind la început complet lipsit de influență în valul de revoluție.

Această "început scăzut" a devenit chiar capitalul său principal de legitimitate. Alte forțe au avut "vinovăție inițială": Chen Youliang a ucis stăpânul său pentru a-și asuma puterea, încălcând astfel etica loialității; Zhang Shicheng s-a mulțumit cu un nivel modest de bogăție, lipsindu-i viziunea de a domina întreaga țară; celelalte forțe erau fie funcționari vechi ai dinastiei anterioare, fie oameni de seamă locali, iar rezistența lor era în mare parte însoțită de ambiții personale, lipsind de puritate. În schimb, revoluția lui Zhu Yuanzhang nu avea niciun fundal complex; cerința sa fundamentală a fost doar "nu mai pot trăi", o luptă de supraviețuire primară, care a generat o profundă simpatie în rândul populației suferinde, conferind astfel luptei sale o bază morală incontestabilă.

Mai important, Zhu Yuanzhang a ridicat rezistența de la nivelul poporului la cel al unui proiect național de reînnoire civilizațională. Domnia Yuan asupra Chinei de aproape o sută de ani a generat tensiuni etnice profunde. El a folosit cu pricepere steagul restaurării civilizației chineze, aprinzând emoțiile supărate ale populației Han, transformându-și armata de la "bandiți" într-o "armată a împăratului", iar luptele de la "lupta pentru teritoriu" la "liberarea țării". În cadrul conceptului tradițional "diferența dintre chinezi și barbari", recuperarea puterii de la mâinile unei puteri străine avea o justiție naturală irefutabilă.

În plus, înțelepciunea strategică și orientarea sa de guvernare au consolidat în mod semnificativ legitimitatea sa. În contrast cu alți lideri care se grăbeau să se proclame împărați și să-și asume titlul, el a construit în mod discret o bază de putere, a dezvoltat producția și a acumulat forță în mod lent; deși provenea dintr-o origine săracă, a respectat învățătorii, folosindu-i pentru a institui o nouă ordine juridică; a înțeles profund suferința populației și a promovat legi stricte împotriva corupției, ceea ce îl face unul dintre cei mai puțini din istorie.

În final, Zhu Yuanzhang a învins rivalii, a condus o campanie de nord pentru a expulza Yuan și a fost proclamat împărat în capitala Yingtian. Puterea sa a fost câștigată prin luptă, dinamizată de o combinație de forță și strategie, nu prin preluarea puterii de la un copil sau o văduvă, nici prin forțarea unui guvernator puternic. A început dintr-o poziție de "clasa muncitoare fără proprietăți", fără niciun moștenire istorică, iar mesajul său a fost în acord cu tradiția culturală de restaurare a Chinei. Această narativă clară și completă l-a făcut pe Zhu Yuanzhang cel mai legitim împărat fondator, recunoscut unanim de istorici.

Aceasta e o treabă mare, se pregătește să închidă ușa și să bată câinele?

Chiang Kai-shek era o natură pasională, dar în mod constant critica în jurnalul său propriile tendințe libertine, trăind o luptă între moralitate și instinct. Această autoanaliză intimă a fost ascunsă în zeci de caiete din arhiva Hoover a Universității Stanford, fiind dezvăluită doar în 2005, permițând lumii să vadă lupta interioară a acestui lider din Republica de la Marea Chine. În jurnalul său, expresii precum „mai prost decât un animal” sau „notă de penalizare majoră” sunt frecvente; de la reproșurile pentru impulsul dimineața devreme în timpul mișcării Mei-5, când se considera „fără nicio diferență față de un câine”, până la ultimii ani, când era bolnav, dar continua lupta cu propriul demon interior – această suferință spirituală a durat întreaga sa viață.

Pentru Chiang Kai-shek, viața privată nu era doar o chestiune de virtute personală, ci o parte a unui joc politic complex, unde orice „distracție” ar putea deveni o slăbiciune exploatabilă de adversari. Încheierea căsătoriei cu Soong Mei-ling în 1927 a fost în esență un schimb de libertatea de alegere personală împotriva sprijinului financiar al clanului Jiang-Zhe și al sprijinului politic al Statelor Unite. Ca „partener”, Soong Mei-ling devenise automat „directorul principal de control al riscurilor” în ceea ce privește căsătoria și politica, neputând tolera nicio amenințare.

După război, liderul CC, Chen Lifu, care fusese marginalizat, a căutat un punct de sprijin pentru putere și a oferit pe nepoata sa, Chen Ying, ca „părticică” pentru intrarea în palatul din Chongqing. Chen Ying avea o formare de elită de la Wesleyan College din SUA și o energie modernă; fotografia ei a lovit imediat bariera psihologică a lui Chiang Kai-shek, iar șeful serviciilor de informații, Dai Li, a observat clar cuvântul „Ying” scris și rescris pe brațul canapelei. În mai puțin de trei zile, Chen Ying a devenit secretară engleză a palatului; ulterior, durata în care lumina din biroul lui Chiang Kai-shek rămânea aprinsă s-a scurtat, iar circumferința costumelor personalizate s-a micșorat discret.

Chen Lifu a încercat să controleze puterea prin atracție sexuală, dar a subestimat rețeaua de informații a lui Soong Mei-ling. În acel moment, aflată într-o perioadă de recuperare în America, Soong Mei-ling era informată în mod detaliat despre situația din apartamentul de pe Aleea Xifei prin ochiul său de la sora ei mai mare, Soong Ai-ling. Știa că nu era vorba doar de o aventură extraconjugală, ci de o „acțiune de preluare rău intenționată” asupra puterii centrale a lui Chiang Kai-shek, așa că a revenit imediat în Chongqing cu un avion privat și a inițiat o „acțiune de îndepărtare”. Nu a făcut scenă, ci i-a oferit direct un cec neînscris și un bilet de avion de o singură direcție către Statele Unite, eliminând în mod elegant amenințarea politică. Multe ani mai târziu, Chen Ying a recunoscut că ea a fost doar un pion în jocul politic al bunicului său, în timp ce Soong Mei-ling a fost cea care a răsturnat întregul joc.

În comparație cu calmul cu care a gestionat cazul Chen Ying, relația cu fostul său soț, Chen Jie-ru, care s-a reîntins, a arătat o incapacitate evidentă în gestionarea emoțiilor. Dai Li, observând situația, a dus-o pe Chen Jie-ru la Casele Dai din Chongqing, apoi într-o altă locuință de la Slope Songlin, dar nu a știut că fiica a doua a familiei Kong, care era în război cu Dai Li, a dezvăluit totul. De data aceasta, Soong Mei-ling nu a mai fost indulgentă; a aplicat o strategie de „îndepărtare a tigriului”, îndepărtându-l pe Chiang Kai-shek și atacând direct locuința de la Slope Songlin, întâlnind-o pe Chen Jie-ru față în față. O palmă i-a spart visul, încheind orice vis al lui Chiang Kai-shek de a găsi un refugiu emoțional. În acea seară, în palat s-au auzit dispute violente; urmele de zgârieturi de pe fața lui Chiang Kai-shek au devenit un secret pe care nimeni din biroul personal nu a îndrăznit să-l menționeze.

Ambele evenimente dovedesc că, în această structură a puterii și intereselor, Soong Mei-ling deținea dreptul final de a decide. Atât soția sa, Mao Fu-mei, cât și numeroasele iubite, în fața unor interese politice imense, erau doar „active nevalorificate” care puteau fi eliminate oricând. Chiang Kai-shek a trăit toată viața sa în jurnalul său, făcându-și reproșuri, dar în realitate știa că nu putea scăpa de rețeaua complexă a puterii și a capitalului. Această poveste, deși pare o încrucișare între dorințe și putere, în realitate este o tranzacție precis calculată, în care fiecare mișcare a fost planificată cu atenție.

În anul 1420, împăratul Yongle din dinastia Ming, Zhu Di, a emis ordinul de a executa trei mii de femei de serviciu din palat, venind personal la locul execuției pentru a supraveghea procesul. Pe terenul de execuție, o femeie de serviciu din Hebei, neputând suporta tortura, i-a strigat cu furie lui Zhu Di: "Întrucât ai o slăbiciune sexuală, ai recurgit la tineri slugi bărbătești, ce păcat am comis?" Această acuzație dureroasă a dezvăluit adevăratele motive profunde ale acestui episod sângeros.

Faptul că Zhu Di a fost crud, are rădăcini într-o obsesie emoțională greșită. El și soția sa, Regina Xu (fiica cea mare a generalului celebru Xu Da, fondator al dinastiei Ming), au fost o cuplu de la începuturi, trecând prin încercări grele împreună. În timpul războiului Jingnan, Regina Xu a rămas în Beijing pentru a menține spatele stabil, iar această relație a rămas profund în inima lui Zhu Di. În anul 1407, Regina Xu a murit, provocând un lovitura puternică asupra lui Zhu Di, care a devenit din ce în ce mai violent. El a încercat chiar să se căsătorească cu sora ei, Xu Miaojin, dar aceasta a refuzat, tăindu-și părul și devenind mănăstire, lăsându-l complet gol în planul emoțional.

Pentru a umple această golă, un slujitor de curte, Huang Yan, a propus să selecteze o soție din țările vassale, Coreea. O serie de femei coreene, cu înfățișare atrăgătoare, au fost trimise la Beijing. Printre ele, o femeie de doar optsprezece ani, talentată la flaut și cu o prezență rece, numită Quan, i-a plăcut enorm lui Zhu Di din cauza asemănării cu Xu Miaojin. După o lună în palat, a fost numită „Femeia de Virtute”, încărcată cu puteri majore în curtea imperială. Zhu Di o iubea peste măsură, iar în anul 1410, a dus-o cu el în expediția militară împotriva stepei nordice.

Din păcate, femeia de virtute a murit brusc în timpul întoarcerii, în orașul Lincheng, provincia Shandong. Zhu Di a fost devastat de durere. În această perioadă, au circulat zvonuri în palat că femeia de virtute a fost otrăvită de o altă femeie de curte, pe nume Lü, din gelozie. Zhu Di a fost înfuriat, a comandat imediat o anchetă severă, iar Lü, neputând suporta tortura, a fost forțată să recunoască vinovăția. A fost implicată o sută de femei de serviciu și slugi, care au fost executați, iar Lü a fost supusă unui tratament dur cu fier încins timp de o lună, până la moarte.

În anul 1420, a izbucnit din nou un scandal în palat: o persoană a anunțat în secret că o femeie de serviciu, Jia Lü, a avut relații cu un slujitor de curte (cunoscută în palat ca "mână în mână"). Zhu Di, care deja era afectat de moartea femeii de virtute, în vârstă înaintată și cu sănătate slăbită, era extrem de sensibil la astfel de incidente. A comandat imediat o anchetă amplă. Însă în timpul interogatoriului, denunțătorul a schimbat declarația, susținând că adevăratul om ucigaș al femeii de virtute era Jia Lü. Jia Lü, constatând că fapta ei a fost dezvăluită, s-a spânzurat imediat.

Suicidul lui Jia Lü a stârnit furia lui Zhu Di, care s-a simțit înșelat timp de zece ani, cu onoarea zguduită, iar rațiunea i-a fost distrusă complet. A emis ordinul de curățare a curții: oricine avea legătură cu Jia Lü sau suspectat de "mână în mână" a fost arestat. În final, au fost implicate peste două mii opt sute de persoane, iar numărul total, inclusiv cei anterior implicați, a ajuns la aproape trei mii.

Fundamentul acestui episod tragic este o exagerare extremă a puterii imperiale și o vulnerabilitate profundă în inima împăratului. Zhu Di a obținut tronul prin războiul Jingnan, luându-l de la nepotul său, împăratul Jianwen. Îi era mereu prezent anxietatea că tronul nu-i aparținea legitim. În tinerețe, se distraga prin războaie și administrație, dar în vârstă înaintată, slăbirea fizică a transformat anxietatea într-o încredere totală în nimeni din jur. Viețile a trei mii de femei de serviciu au devenit victime ale emoțiilor sale, ale nevoii de a-și apăra puterea și onoarea. Într-o epocă în care puterea împărătească era absolută, viețile lor erau precum iarbă, iar chiar și dorința de a-și ușura singurătatea devenea o crimă capitală.

Sun Yat-sen a afirmat direct că Zeng Guofan "nu înțelegea marele înțeles al istoriei Jin Chunjiu", considerându-l un trădător al poporului chinez. Cauza profundă a acestei acuzații nu constă doar în faptul că Zeng Guofan, fiind chinez de etnie han, a slujit dinastiei Qing și a reprimat mișcarea de revoltă a poporului han, Mișcarea Taiping, ci mai ales în atrocitățile comise în timpul represiunii, inclusiv execuții în masă și încurajarea masacrului în orașe.
În mijlocul secolului al XIX-lea, Mișcarea Taiping a zguduit dominația Qing, iar guvernul a acordat puteri teritoriale grupurilor de proprietari terenieri han, ceea ce a dus la crearea armatei Xiang, condusă de Zeng Guofan, ca forță principală de represiune. În contrast cu conflictele militare obișnuite, strategia lui Zeng Guofan a fost plină de sânge: a scris de mai multe ori fratelui său, Zeng Guoquan, înainte de front, cerând să se ucidă cât mai mulți oameni din zonele controlate de Mișcarea Taiping, iar când a aflat că în Jiujiang "toți au fost uciși", a declarat că este "într-o bucurie fără margini", mai ales că i-a cerut fratelui său să "întrerupă complet orice viață în oraș, fără să rămână nimeni în viață". În ceea ce privește trupele Taiping care s-au predat, a aplicat o politică strictă de "ucideri ale celor care s-au predat", chiar și rapoartele despre astfel de execuții fiind numite de el "o scrisoare de bucurie"; în cele din urmă, opt mii de soldați Taiping care s-au predat au fost executați în masă.
În anul 1864, după căderea Tianjing (actualul Nanjing), atrocitățile au atins un vârf. Frății Zeng au declarat într-un raport că "au început să distrugă în secțiuni, ucigând peste zece mii de inamici în doar trei zile", iar dintre acești zece mii de oameni, majoritatea erau civili han fără nicio armă. Unul dintre colaboratorii lui Zeng, Zhao Liewen, a înregistrat în jurnalul său cum au fost uciși în mod brutal bătrânii, femeile și copiii. De asemenea, viziunea lui Tan Sitong, un lider al mișcării de reformă, menționează într-un jurnal că populația din Nanjing a așteptat cu speranță sosirea trupelor guvernamentale, dar după cucerirea orașului, acestea au ars, ucis și jefuit, ducând la degradarea completă a orașului Jinling; chiar și vechii locuitori încă simt mânie atunci când vorbesc despre aceste evenimente.
După părerea lui Sun Yat-sen, faptul că Zeng Guofan a condus o armată han pentru a ucide alți oameni de etnie han în favoarea guvernului Qing încalcă total "marele înțeles al istoriei Jin Chunjiu", ceea ce reprezintă esența pentru care l-a denumit "trădător al poporului han". Acest punct de vedere a fost susținut și de cercetătorul modern Zhang Taiyan, care, în "Cântecul de alungare a manzilor", îl numește direct "trădător al poporului han". În prezent, evaluarea lui Zeng Guofan este mai complexă, recunoscându-i eforturile de reformă a funcționarilor și promovarea mișcării de modernizare, dar tolerarea masacrului în orașe și violența împotriva civililor rămân un punct negru nesfârșit în istoria sa.

În anul 1868, împărătesa Cixi a emis un ordin de transfer, mutând pe Zeng Guofan, guvernatorul general al două râuri, aflat într-o poziție solidă, în funcția de guvernator general al Zhili. Pe plan oficial, era o promovare, devenind primul dintre cei opt guvernatori generali, dar în realitate era o mișcare de tipul "mutarea ursului de la locul său" – Cixi era deja îngrijorată de puterea militară a armatei Xiang, pe care o deținea Zeng Guofan, și de controlul său asupra impozitelor din sudul râului Yangtze. Așa că a ales pe Ma Xinyi, care nu avea nicio legătură cu armata Xiang, pentru a prelua conducerea celor două râuri, având intenția de a "adăuga nisip" și de a slăbi influența armatei Xiang.

După ce Ma Xinyi a ajuns în funcție, a acționat cu brutalitate: a demis vechiile trupe ale armatei Xiang, a înființat trupe noi, a verificat activele rămase de la Războiul Taiping și a promovat oameni din afara armatei Xiang, printre care și onclele lui Yuan Shikai, Yuan Baoqing, ceea ce a atins direct interesele esențiale ale armatei Xiang. În același timp, Zeng Guofan, situat la distanță în Zhili, a rămas în tăcere, păstrând o imagine de răbdare, dar în realitate ascundea intenții profunde.

În august 1870, în curtea de exerciții din Jiangning, s-a produs un eveniment șocant: Ma Xinyi a fost ucis pe loc de un asasin, Zhang Wenxiang. Zhang Wenxiang provenea din armata Taiping, apoi se alăturase armatei Xiang. După comiterea crimei, nu a fugit, ci a declarat că a acționat din răzbunare personală, deoarece soția sa fusese răpită și frații săi ucisi de Ma Xinyi. Această poveste nu a convins nimeni, iar Cixi a trimis pe Zheng Dunjin, șef al Ministerului Justiției, să investigheze cazul în Jiangning. Totuși, aflat într-o situație deosebit de dificilă, a constatat că martorii schimbau frecvent declarațiile, dispărând misterios, iar în rândul populației se răspândea o piesă de teatru populară despre "asasinarea lui Ma", în care Ma Xinyi era prezentat ca un om avaricios și licențios.

Investigația a durat câteva luni fără rezultate. Când a văzut că nu se obține nimic, Cixi a renunțat la întrebări, lăudând doar pe Ma Xinyi: "A lucrat foarte bine", apoi a ordonat din nou reîntoarcerea lui Zeng Guofan în funcția de guvernator general al celor două râuri. Zeng Guofan a rămas în tăcere în legătură cu cazul "asasinarea lui Ma". Zheng Dunjin, deși încărcat de neliniște, nu a putut face nimic din cauza prezenței masive a trupelor armatei Xiang în zona investigației. În cele din urmă, a închis dosarul cu concluzia că era vorba de o răzbunare personală, a condamnat pe Zhang Wenxiang la moartea prin încetări, iar cazul a rămas nerezolvat.

După întoarcerea lui Zeng Guofan, întrebările legate de verificarea averilor de către Ma Xinyi au fost abandonate. Vechile trupe ale armatei Xiang s-au consolidat treptat, iar puterea militară a fost păstrată. În această luptă de putere, încercarea lui Cixi de a reduce influența armatei Xiang a eșuat. A înțeles clar că armata Xiang era greu de domolit. Zeng Guofan, cu o abilitate profundă de a rămâne în umbră, a reușit să-și păstreze puterea, în ciuda faptului că știa că guvernul Qing nu îi va face niciodată încredere deplină. A continuat să joace rolul unui "ministru loial", calm și inteligent. Studiile ulterioare ale istoricilor, deși nu au găsit dovezi directe că Zeng Guofan a fost responsabil pentru asasinat, au observat că momentul, desfășurarea și rezultatul cazului se potriveau perfect cu interesele armatei Xiang, oferind o dovadă subtilă a luptei de putere din perioada finală a dinastiei Qing.

Bine ați venit să împărtășiți și să răspândiți, în ultimul timp, există persoane care se fac că sunt angajați de verificare în magazine și comit fraudă, cerând persoanelor care participă la angajare să își blocheze telefoanele în același dulap din magazin, apoi să îi dea angajatorului biletul dulapului. În ultimii ani, există un risc extrem! Vă rugăm să fiți atenți! În captura de ecran este procesul meu detaliat de negociere cu fraudatorul în ultimele trei zile. Metoda de fraudă nu este deloc sofisticată, atâta timp cât nu sunteți prea avaricios, veți reuși să o recunoașteți!

Credința a fost iluminată atât de mult timp, și totuși civilizația este de partea noastră!
Un blogger american a postat pe internet două imagini cu polițiști din China și Statele Unite, iar comentariile au explodat. Majoritatea utilizatorilor cer ca polițiștii americani să învețe de la cei chinezi, nu să se poziționeze în opoziție față de populație.
Imaginea din dreapta arată un moment recent în care polițiștii americani au prins un suspect, trei împotriva unuia, iar, după cum era de așteptat, s-a repetat gestul caracteristic de "genunchi pe corp", ceea ce a provocat nemulțumirea puternică a utilizatorilor americani.
Imaginea din stânga arată cum un polițist chinez, în timp ce mergea cu bicicleta și aștepta semnalul roșu, a observat că un copil de lângă el nu avea corect casca, a încurcat-o și i-a strâns bine bandajul, după care amândoi s-au batut palma într-un gest prietenos.
Aceste două imagini contrastante au atras atenția unui număr mare de utilizatori străini, iar clar este cine este civilizat. Nu surprinzător, poliția americană a devenit din nou obiectul nemulțumirii populației.
Este interesant că unii utilizatori din China au apărat poliția americană, susținând că aceștia doar își îndeplinesc datoria, iar compararea cu imagini de la noi este incorectă și cu intenții ascunse.
Totuși, acești utilizatori probabil nu știu că modul nostru de a prinde suspecții este și mai uman, cerând ca forța să nu fie excesivă odată ce suspectul renunță la rezistență sau devine incapabil să mai lupte, lucru care nu este valabil pentru poliția americană.
Există multe aspecte negative în Statele Unite, care nu pot fi acoperite niciodată.

Telefonul meu este, de asemenea, 5A, experiența este cu adevărat mai bună!

La fel cu usurparea puterii, casa Cao a avut o reputație mult mai bună decât casa Sima, din trei motive principale.
Casa Cao, la usurparea Hanului, a păstrat mereu o margine de manevră. Deși Cao Cao a încercat să-și impună autoritatea prin controlul împăratului, a unit de fapt nordul Chinei, a promovat colonizarea terenurilor agricole și a construit sisteme de irigații, permițând poporului să-și reînnoiască forțele. După ce Cao Pi l-a forțat pe împăratul Han Xian să abdice, nu l-a ucis, ci l-a numit domn al ShanYang, i-a acordat o avere de zece mii de familii, i-a permis să folosească calendarul Han și să își aducă aminte de predecesori cu ceremonii de rege, iar în scrisorile adresate nu trebuia să se încline. Liu Xie a trăit în pace timp de catorze ani, iar după moartea sa, împăratul Ming al lui Wei l-a înmormântat cu onoruri de rege, iar țara ShanYang a fost transmisă de trei generații. Chiar dacă această politică a fost doar o soluție temporară, a păstrat limitele morale.
În schimb, usurparea puterii de către casa Sima a fost plină de cruzime și sânge. Sima Yi a fost îndatorat celor trei generații din casa Cao, dar în vârsta înaintată a profitat de ocazia când Cao Shuang a plecat cu împăratul pentru o vizită la morminte pentru a declanșa evenimentul de la Gao Ping Ling, ucigându-i pe toți membrii partidului Cao Shuang și exterminându-i pe toți din familia lor, inclusiv femeile și copiii vârstnici. Sima Shi a deposedat pe împăratul tânăr Cao Fang, iar Sima Zhao a permis subordonaților să ucidă împăratul Cao Mao, iar după aceea a ucis pe frații Cheng Ji pentru a acoperi urmele, acuzând pe Cao Mao de nedreptate față de părinți. Pentru a consolida puterea, casa Sima a suprimat trei revolte din Huainan, a ucis pe oameni de încredere ca Xiahou Xuan și Zhuge Dan, iar în curtea imperială s-a scurs sânge în cantități uriașe.
Mai important, casa Cao a construit puterea prin efort propriu, în timp ce casa Sima a obținut-o prin trădare. Cao Cao a început de la zero, a luptat împotriva lui Dong Zhuo, a învins pe Yuan Shao, a cucerit de la sine întregul nord al Chinei, într-o perioadă în care Hanul nu mai exista în realitate. Casa Sima, dimpotrivă, a trăit în spatele puterii lui Cao Wei, a cultivat în secret influență și a slăbit din interior puterea Cao Wei, fără nicio merită de a redresa lumea în dezordine, iar acțiunile lor de răsplătire a bunătății au fost disprețuite de toată lumea.
Diferența în reputație a devenit clară și după usurparea puterii. După înființarea statului Cao Wei, s-a stabilit o ordine în nord, s-a rezistat împotriva popoarelor străine, iar cetățenii au trăit în pace. După înființarea dinastiei Jin de Vest, împăratul Sima Yan s-a lăsat purtat de plăceri, funcționarii s-au învârtit într-o competiție de bogăție, sistemul de nouă clase a monopolizat funcțiile publice, iar împărțirea teritoriilor către împărați ai familiei a declanșat războiul celor opt împărați, care a dus la invazia popoarelor cinchis, iar China de mijloc a fost prinsă într-o perioadă de războaie de sute de ani.
În esență, poporul păstrează în minte siguranța și limitele conduși de oamenii de putere. Casa Cao a avut ambele, în timp ce casa Sima a pierdut totul, iar reputația lor este clar diferită.

Strategia de autoapărare a unor state mici din perioada Războaielor Stăpânitoare, de tipul "transferului vinovăției", se mai întâmplă și astăzi, cu Statele Unite care își doresc Groenlanda, iar Danemarca rezistând ferm, ceea ce este o repetare a situației din vremea Coreei de Sud, care a cedat teritorii.
La finalul perioadei Războaielor Stăpânitoare, statul Qin devenise puternic, tăind legătura dintre provincia Shangdang a statului Han și teritoriul său principal. În mod inițial, regele Han a dorit să cedeze teritoriul pentru pace, dar guvernatorul provinciei, Feng Ting, a transferat cele 17 locuri strategice către statul Zhao. Regele Zhao Xiaocheng a fost atras de beneficii și a acceptat teritoriul, provocând astfel furia lui Qin. În bătălia de la Changping, armata Zhao de 400.000 de oameni a fost închisă și exterminată, suferind un agravare gravă, în timp ce statul Qin a accelerat procesul de unificare. Aceasta a fost chiar metoda dură a statelor mici de a arunca o mătase fierbinte către puterile mari, folosindu-le pe altele pentru a scăpa de probleme.
Astăzi, Groenlanda, fiind o teritoriu autonom al Danemarcei, deține resurse minerale importante din arctic, precum rarele pământuri și petrol, precum și controlul asupra rutelor navale, făcând-o un obiectiv pentru Statele Unite. Statele Unite au construit baze militare pe insulă pe baza unui acord de apărare, iar guvernul lui Trump a afirmat că vrea să ".achiziționeze" insula, chiar și prin mijloace militare, cu justificări aparente, dar în realitate dornici de resurse și de poziție strategică.
Danemarca adoptă o atitudine fermă, prim-ministrul declarând clar că Groenlanda nu este un bun comercial, iar guvernul autonom al Groenlandei și populația sa se opun încă din rădăcini aderării la Statele Unite, iar Uniunea Europeană a susținut colectiv Danemarca, iar în cadrul NATO s-au creat tensiuni. Deși Statele Unite au avantaje militare și economice, atacul împotriva unui aliat ar avea un cost prea mare, iar propunerea de achiziție a fost respinsă ferm.
În ultimă instanță, dacă Danemarca nu va rezista presiunilor, ar putea urma exemplul vechilor timpuri, transferând dreptul de cooperare sau direcția de suveranitate către alte puteri mari, forțând Statele Unite să se confrunte cu adversarii lor, astfel încât Danemarca să poată ieși din situație, ceea ce reprezintă o strategie înaltă de autoapărare prin folosirea forțelor altora.

1967, războiul de Trei Zile din Orientul Mijlociu, armata arabă a suferit o înfrângere amară, Câmpia de Vest a Iordaniei și Gaza au fost pierdute, Organizația pentru eliberarea Palestinei condusă de Arafat a pierdut sprijinul Egiptului și s-a aflat într-o situație disperată. Fără ieșire, Arafat a adus cu el 4.000 de soldați armati și 400.000 de refugiați palestineni în Iordania.
Regele Iordaniei Hussein, întrucât a considerat frăția arabă, a acceptat cu generozitate această populație de refugiați și soldați. Dar Organizația pentru eliberarea Palestinei nu a respectat normele de ospitalitate, ci a transformat Iordania într-un bazin de operare pentru atacurile împotriva Israelului, ignorând complet suveranitatea și legea iordaneană. În taberele de refugiați au fost ridicate puncte de control și impozite, au fost înarmate ilegal refugiații, pe străzile Iordaniei se vedeau peste tot membri ai miliciilor palestiniene armate, mașini de tip jeep circulau fără nicio restricție, chiar poliția nu îndrăznea să intervină, formând în mod clar un ''stat în stat'' în interiorul Iordaniei.
Mai grav, Organizația pentru eliberarea Palestinei a folosit Iordania ca bază pentru a ataca frecvent Israelul. În 1968, Israelul, neputând suporta mai departe aceste atacuri, a trimis o armată imensă care a atacat cu forța bazinul de la Karameh, unde se aflau forțele OLP în Iordania. Armata iordaneană, pentru a apăra demnitatea națională, a fost nevoită să răspundă cu artilerie grea și unități blindate, plătind un preț foarte scump pentru a forța retragerea trupelor israeliene. După război, Arafat a preluat singur toate meritele, ignorând complet sacrificiile armatei iordaneze.
În continuare, Organizația pentru eliberarea Palestinei a devenit tot mai îndrăzneață, iar în 1970 a stabilit în capitala Iordaniei, Amman, puncte de control pentru a bloca ofițerii și a umili poliția, chiar amenințând să deposedeze regele Hussein. În septembrie acelui an, pentru a atrage atenția internațională, OLP a capturat mai multe avioane civile occidentale și le-a forțat aterizarea în Iordania, iar în fața presei a făcut să explodeze avioanele, ceea ce a deteriorat grav imaginea internațională a Iordaniei.
Regele Hussein, neputând suporta mai departe, a dat ordin armatei să represioneze Organizația pentru eliberarea Palestinei. A început astfel evenimentul cunoscut ca ''Septembrie Negru''. Armata iordaneană, plină de furie, a atacat cu tancuri și artilerie locațiile OLP. Ajutorul din Siria, pe care Arafat îl aștepta, a fost forțat să se retragă din cauza contraofensivei armatei iordaneze și a jocurilor diplomatice internaționale. Fără sprijin extern, forțele OLP s-au prăbușit rapid, iar mii de palestineni au murit în confruntări. În 1971, Arafat, cu restul forțelor sale, s-a retras cu rușine în Liban.

În noaptea anului 710, Palatul Imperial din Luoyang era înconjurat de o noapte densă, sufocantă, care împiedica respirația. Regina Wei nu dormea încă, iar servitoarea ei apropiată stătea în tăcere, în picioare lângă ea. În ultimele zile, ea era mereu în tensiune, cu o neliniște inexplicabilă în suflet, trezindu-se frecvent din somn și trimițând oameni să afle ce se întâmplă în afară de curte.

Regina Wei nu era o femeie obișnuită. În trecut, a fost favorită de împăratul Tang Zhongzong Li Xian, iar după ce acesta s-a întors la tron, ea a devenit cea mai puternică femeie din curte, decizii importante fiind luate de ea. Apropiatul ei urca rapid în ranguri, iar cei care o contraziceau erau uciși imediat. Ea și fiica ei, Prințesa Anle, domneau în curte fără nicio opoziție, iar nimeni nu se îndrăznea să le spună în față ceva. Dar aroganța lor a stârnit ura ascunsă în umbre, iar Li Longji era unul dintre cei mai răbdători.

Li Longji era fiul lui Li Dan, Prințul Xiang, purtând o tradiție regală autentică, dar fiind supus unei presiuni mari în timpul dominației reginei Wei. Tatăl său, Li Dan, avea doar titlu fără putere reală, iar el însuși era nevoit să-și ascundă talentele, dedicându-se zilnic antrenamentelor de luptă și studiului, ascunzându-și ambițiile în suflet, ceea ce rămânea neobservat de mulți.

În momentul cel mai întunecat al nopții, se produse o schimbare bruscă. Regina Wei tocmai închisese ochii, când de afară se auziră zgomote puternice. Înainte ca ea să reacționeze, ușa dormitorului fu izbită violent, iar o unitate de soldați înarmați intră direct în cameră. Conducătorul era Li Longji, la vârsta de 25 de ani, cu un chip tânăr, dar fără teamă, cu privirea ascuțită ca un cuțit, fixată asupra reginei Wei, așteptând cu pași hotărâți și repezi.

"Ce curaj ai, trădător de fiu! Te-ai împuțit? Cum îți poți îndrăzni să intri în curte noaptea?" strigă regina Wei, tulburată și furioasă. Dar înainte ca ea să termine, Li Longji sări înainte, trăgând sabia cu o mișcare rapidă și precisă, înfipt-o direct în pieptul ei. Sângele izbucni, împroșcând patul și podeaua. Regina Wei deschise ochii larg, iar în gâtul ei se auzi doar un sunet înăbușit, iar într-o clipă nu mai trăia. Li Longji aruncă o privire asupra trupului căzut în sânge, fără să se oprească, și se întoarse, ducându-se spre dormitorul Prințesei Anle.

Gardienii din curte erau deja speriați de schimbarea bruscă, iar cei care îi întâlniră pe Li Longji nu se îndrăzneau să-i oprească. Prințesa Anle, auzind zgomotele din afară, fu înspăimântată și începu să plângă, încercând să fugă, dar se confruntă cu o închidere completă a ușii dormitorului. Încercă să strige, dar nimeni din curte nu răspunse, toți stând cu capul în jos, tremurând. Li Longji intră cu oamenii săi, fără să se lase păcălit de vorbe, iar subordonații săi acționară imediat. Prințesa Anle se luptă câteva momente, dar murise într-o clipă.

În acea noapte, trupele se înmulțiră în curte și afară, zgomotele de armură și ciocnirea armelor străbăteau noaptea. Oamenii din curte se treziră din somn, neliniștiți și confuzi. Abia la răsăritul soarelui se răspândi vestea că regina Wei și Prințesa Anle muriseră în dormitor, iar imaginea tragică îngrozea pe toți cei care o auziră.

Această lovitură de stat a fost planificată de Li Longji cu mare răbdare, chiar și tatăl său, Li Dan, nu a fost informat. El știa că orice informație scăpată ar fi putut duce la eșec. Abia după ce totul era sub control, a trimis cineva să-l aducă pe Li Dan. Acesta, la auzul vestei, rămase nemișcat, șocat, nemaiputând crede că fiul său avea atât de mult curaj și hotărâre.

"Tată, acum e rândul tău să iei conducerea", spuse Li Longji cu o voce fermă, fără a-i lăsa timp să se gândească. Li Dan înțelese că nu mai putea retrage, și se îmbrăcă cu hainele de împărat, urcând pe tron. În această lovitură de stat, Prințesa Tai ping a oferit sprijin discret. Deținând influență și rețele puternice în curte, avea o greutate semnificativă în discuțiile politice. În noaptea evenimentului, nu a dormit deloc, așteptând veste din curte. După succes, nu a cerut onoare, ci a început să planifice strategiile viitoare în secret.

După ce loviturile s-au terminat, Li Dan a fost coronat împărat, Li Longji a fost numit moștenitor al tronului, iar Prințesa Tai ping a rămas cu putere absolută. Pe plan superficial, familia Li a reînnoit controlul, iar curtea s-a liniștit. În realitate, sub suprafață, forțele se încrucișau. Li Longji și Prințesa Tai ping erau amândoi foarte inteligenți, nimeni nu ceda, iar Li Dan era prins între fiu și soră, fără să știe ce să facă. Cei care în trecut se închinau reginei Wei, se schimbară repede, începând să se apropie de Li Longji și Prințesa Tai ping. Singurul lucru care rămânea era sângele încă proaspăt de pe podea, spunând în tăcere despre cruditatea schimbării puterii.

Li Longji nu a vrut să își asume imediat puterea. Știa că bazele nu erau încă solide, iar puterea Prințesei Tai ping era mare, așa că a așteptat cu răbdare. A acționat discret în calitate de moștenitor, aparent ascultându-l pe Li Dan, dar în realitate încet, pas cu pas, își însușea puterea. Când a considerat momentul potrivit, a urcat pe tron, devenind conducătorul Imperiului Tang.

După ce a devenit împărat, Li Longji a schimbat radical stilul de viață al epocii anterioare, evitând luxul, urând flatterele și acționând hotărât, luând decizii rapide și eficiente. Funcționarii, văzând această schimbare, au început să-și îndeplinească datoriile cu devotament, iar atmosfera de la curte s-a îmbunătățit treptat, iar viața cetățenilor s-a îmbunătățit, pregătind terenul pentru o epocă de prosperitate viitoare.